2. The remembering

Iubește-te pe tine înainte să îl iubești pe celălalt.

Tu ești celălalt. Dragostea pe care o alegi e cheia.

Jurnalul Căpitanului Nora

Nu pot dormi. Pot spune cel mult că trec într-o stare de existență latentă. Conștientă de nimic, deconectată de simțuri și totuși trează. În fine, să zicem că am adormit la colț de stradă îmbrățișați.

Așa mi-am amintit.

Mi-a atins buzele cu buzele lui și am recunoscut un sărut. Am simțit mâna lui în jurul taliei mele și am știut că asta înseamnă o îmbrățișare. I-am simțit întreaga Ființă cum se învăluie în jurul meu și am recunoscut Dragostea – singura noastră armă împotriva necunoscutului.

Un om nebun, care nu își amintește nimic, un om care trăiește orb, mut și surd, care țipă în sine și se caută în zadar prin Întuneric, un astfel de om eram eu.

Dragostea mi-a deschis ochii, mi-a dat puterea să țip și să simt.

De atunci, nu am mai uitat nimic.

Am încercat să rememorez viața pe care am avut-o împreună, dar strângeam bucăți care nu se lipeau perfect, construiam din gânduri un castel fără structură, care se sprijinea de aer. Îmi scapă firul care unește capetele, privesc o piesă de teatru din care lipsesc personaje și acte.

Am „adormit” din nou.

Când am deschis ochii ne aflam în mijlocul unui deșert, dar lipsea căldura. Soarele lumina cu putere, însă absorbea căldura în loc să o degaje. Defapt, nici soare nu era, lumina venea de peste tot. Cerul întreg era o sursă uniformă de lumină rece.

M-am așezat pe nisip în fața lui. L-am luat de mână și ne-am privit îndelung. Am zâmbit pentru prima dată de când ne-am întâlnit și pentru obrajii mei obosiți efortul a fost dureros. Simt că fața mea e o sculptură în piatră care prinde viață, la fel și interioru-mi.

În jur, doar nisip. Pietre fărâmate la nesfârșit. Geamantanele pe care le căram sunt lângă noi, dar nu îndrăznesc să întreb ce e cu ele.

„Știi cine sunt?” propria-mi voce pare străină. Uscată și lipsită de energie, înțepenită în corzile vocale. Îmi dreg glasul. Îmi răspunde strângându-mă de mână:

„Mă mai iubești?” timid, aproape în șoaptă. Atunci am realizat că știe cine sunt într-adevăr. A privit și el în mine ca într-o oglindă.

„Ce îți amintești legat de noi?” aștept cu sufletul la gură un răspuns, ah, curiozitate, mi-ai lipsit dintre senzații!

Inspiră și suspină simultan.

El:”Totul. Mă crezi?

Eu: E ca și cum sunt în mine toate poveștile prin care am trecut, un amestec indescifrabil de emoții, bucăți de amintire, fragmente de senzații. Îmi amintesc tot, însă nimic concret...din ce capăt să descurc acest ghem de gânduri?”

Tu: „Cred că avem atâtea povești câte fire de nisip sunt în jur.”

Ea: „Pare nesfârșit deșertul de Aici.”

El: „Tu crezi că Noi avem sfârșit?”

Eu: „Știi foarte bine că nu pot să-ți răspund. Privește-mă. Oare mai sunt același suflet care te-a ținut de mână prin sute de povești?”

El: „Polii unui magnet sunt despărțiți și totuși împreună. Simți pentru mine ceva similar, nu-i așa? Te trage ceva spre o sursă ascunsă ...cum îți explici legătura dintre noi?”

Ea: „Când luăm formă umană despărțim iubirea de durere și tragedie, pasiunea de ură, bucuria de amărăciune, înțelegi unde bat?”

Tu: „Crezi că nu-mi pare rău?”

Eu: „N-ar trebui. Îți amintești și tu tot?”

El: „La fel de vag și de complet ca tine.”

Eu: „Atunci începi să înțelegi de ce ni s-au întâmplat viețile întocmai și ce rost au rănile și lacrimile.”

El: „Dacă te-am rănit atât de mult, revin la întrebarea pe care o eviți, cum explici legătura dintre noi? Ce te-a făcut să mă urmezi până Aici?”

Ea: „Ce altceva dacă nu Dragostea. Oare nu asta ne salvează?”

Am întins brusc mâna și l-am apucat de încheietură.

Eu: „Ce se întâmplă?? Devii translucid.”

Îmi pune mâna pe obraz, e rece ca gheața. Tresar și mă ridic în picioare, privesc în jur. Nisipul devine sticlă și prin el mijește întunericul.

El:„Ai mai văzut așa ceva?”

Ea:„Unde naiba suntem?”

El:„Dă-mi mâna și nu-mi da drumul.”

Cum e posibil? În palmă îi simt căldura mâinii și tresar din nou. Nu e cazul să mă fâstâcesc, îi recunosc inflexiunea vocii, poartă în vibrația ei grijă, hotărâre și ceva din neliniștea incertitudinii.

E surprinzător cum o atingere te poate scăpa de începutul panicii, dar îmi amintesc, desigur, începutul crezului care mă apără când sunt singură: „Fear is the mind killer.”

El:„Ce-ai zis? Ce s-a auzit?”

Îmi indrept atenția către sunet, un susur ca o coadă de cobră agitată, topită într-un râu de metal, un șuierat ce se propagă ca un vaiet și care te scutură din interior ”fearrrrrrrffffffffffeeeeeeeaaaaaaaaaaarrrrrr....”

Ea:„Doar am gândit..”

El:„Shh!...ascultă. greieri în depărtare..se aud de....sus?!”

Cu fiecare sunet vedeam pe cer cum se despart vibrații circulare și cum spre extremități, la întâlnirea undelor apărea de Dincolo întunericul.

Am privit muți spectacolul sferelor care se sting în câte o stea, se desprind din cer și cad peste noi, stingându-se în nisip.

Nu știu când mi-am pierdut conturul,

când au dispărut granițele degetelor noastre.

La final mai țineam doar o lumină în palmă.

Ultima care s-a stins a fost legătura dintre noi.

Întuneric.

„Să nu-ți fie frică. Știu că ești încă aici, te simt.”

Ceva atât de frumos și tragic rar ți-e dat să vezi.

Nesfârșite crâmpeie de lumină au zburat la infinit în jurul nostru. Ni s-au așternut sub tălpi ca fire de nisip întunecate și reci. În întuneric și tăcere, aud o inimă cum începe să bată.

Un tremur vag mă cuprinde, căci granițe corpul meu nu are încă.

Mă simt ca o vibrație incompletă, tremur în timp ce mă propag. Simt căldură. Valuri de îmbrățișări se simt în aer, radiază dintr-o sursă. Ating.

Mă copleșește conștientizarea propriei forme. Mă alcătuiesc din toate instanțele unui Acum care alternează între existență și nimic pe muzica vibrației dinăuntru.

Deci așa trece Timpul, din Acum în Acum. Tot ce nu e Acum, e Niciodată.

„sau Întotdeauna.”

Auzul vocii sale m-a împietrit. Răspund ca o șoaptă sfârșită „tu....”

„Ți-am spus să nu îți fie frică.”

„Tu...ai fost.....”... în mintea mea, gândesc și-mi înghit cuvintele.

„Aici și Acum. Da. Hai să nu căutăm explicații acum pentru tot ce am văzut și simțit adineaori. N-am mai trăit de mult așa Întuneric. Ascultă-mi vocea și deschide-ți inima. Sunt aici.”

„...e exact ca atunci...îți amintești și tu?”

∞