5. Part I

Are we falling in love or in war?

The First

Mi-am generat biroul lângă o fereastră largă, cu vedere spre grădină. Nu văd nimic pe geam. Grădina face o baie de sunet și muzica pe care o aud îmi sugerează ce am de făcut. Picătură cu picătură, Nora, it’s the only way.

Îmi sprijin coatele de masa de lemn bătrân și îmi cufund tâmplele în palme. Pentru prima dată în ce se simte ca o eternitate, îmi dau voie să plâng. Încă un semn.

Îmi îndrept spatele și respir. Pieptul meu se deschide, lacrimile curg spre pământ și îmi mângâie trupul cu durere, cu dor și neputință. It’s time.

O mână tremurândă apucă pixul și hârtia. Da, trebuie să simt cum se aștern amintirile astea în Memorie, să le onorez cu energia mâinilor mele și să las corpul să se purifice cu oricâte lacrimi are nevoie.

Ceva încă mă împiedică să scriu.

Mă foiesc în scaun și îmi așez piciorul sub fund. Întind mâna după paharul de cristal și beau. Hai că dacă tot ai de gând să plângi măcar să te hidratezi.

Tu iei pauză vreodată?!

Mă ridic și deschid fereastra. Aerul rece îmi biciuiește fața și mă face să dau un pas înapoi. Întoarce-te la scris, Nora.

Inspir și las ploaia întunecată și rece să-mi trezească amintirile. O cheie perfectă, o oglindă a ce simt în mine. De ce ți-e frică?

Cele mai întunecate colțuri au nevoie de puțină lumină. De lumină au nevoie și amintirile altfel date uitării.

Mă așez în scaun cu determinare și noblețe, în sfârșit convinsă că e cea mai bună alegere să-mi trec amintirile în Bibliotecă. Dar tot lipsește ceva.

Inspir, închid ochii și-mi suflu energia într-un fir subțire spre lumânarea prăfuită de pe masă. Lumina! Magia!

Cum începe povestea, Nora?

Cu o privire, desigur.

Doi copii care se privesc pentru prima dată și emoția urgentă și copleșitoare că ceva s-a schimbat definitiv. Începe cu suflete care se privesc prin ochi etern schimbători, care se fixează cu privirea.

Chiar atunci, acolo, sufletele astea două au respirat la unison fără să-și dea seama, dar pe buze s-au nespus cuvinte cu un zâmbet. Te cunosc deja.

Ce ochi privești de-această dată, Nora?

Albaștri.

Mi s-au înnodat câteva lacrimi în gât așa cum s-a înnodat atunci un ghem de senzații în plexul solar. Îl priveam și nu știam cum e posibil să văd pe cineva pentru prima dată și să-mi sară inima o bătaie ca să se așeze apoi într-un ritm de caldă familiaritate.

Știi ce, TU, care poate vei citi amintirile astea vreodată, îți doresc să trăiești sentimentul ăsta din plin. Să simți asta în feluri care să te surprindă, să te copleșească, să te excite și să te înnebunească. Și sper să înțelegi că îți urez de bine. Meriți să te întâlnești cu Celălalt și cu Tine

de cât de multe ori

sub cât de multe fețe

în cât de multe nopți

și multe dimineți.

***

Ne-am apropiat instinctiv, aproape că am simțit un avânt de îmbrățișare în vene, care părea că s-a oprit subtil și în ființa lui.

Stăm față-n față, fiecare destul de sigur pe sine, dar cu un aer dezarmant în postură.

-Cine ești?

-Alessandro.

-Încântată.

-Tu?

Zâmbesc pe jumătate și tac. Poate că știi deja.

A tresărit apoi a zâmbit încurcat, ca și cum l-as fi surprins gândind ceva nepotrivit. Și-a scuturat de pe umeri senzația și mi-a întins mâna.

I-am oferit mâna mea înapoi și mi-a cuprins-o ferm, puțin stângaci, nesigur de forța pe care ar trebui să o arate față de mine. Aproape involuntar i-am oglindit mișcarea și entuziasmul. Corpul meu mi-a transmis subtil că am întâlnit un egal.

-Ce te-a adus aici, străino?

-Curiozitatea trebuie mereu satisfăcută, așa că îți voi răspunde. Caut o floare de liră.

Mi s-au încălzit obrajii și am privit departe de ochii albaștri care mă fixau cu interes.

-Minunat, acum suntem doi. Răspunsul lui mă ia pe nepregătite, mă blochează puțin, dar răsuflu ușurată și îi spun:

-Păi știi, credeam că o să aud răspunsul clasic...

-Doar nebunii mai caută flori de liră în vremurile astea măi băiete

-Vezi-ți de treabă, fetițo, că florile astea-s povești.

Izbucnim amândoi în râs. Parcă am auzit în vocile noastre o parodie a tuturor celor care au încercat să ne știrbească prin vorbe Credința.

-Vii des pe-aici, străino?

-Nu chiar. Adică n-am mai trecut de mult prin partea asta de pădure, dar a existat o vreme când îmi lăsam parfumul pe toate potecile.

-Tu ai lăsat miros de caprifoi prin stejari?

-Ciudat.

-Eu? Da, recunosc, mi s-a mai spus așa.

-Ești de pe-aici, Alessandro?

-Sunt de nicăieri. Dar de câteva zile urmăresc cu interes pădurea asta.

-Cine te-a trimis aici?

-Poate că știi deja.

Băiatul ăsta îmi zâmbește cu toți dinții lui drepți și perfect aliniați, cu aroganță și nonșalanță. Fair, fair. Îmi strâng ușor buzele de nemulțumire, dar apreciez un joc echilibrat. Poate că e cazul să lăsăm unele întrebări fără răspuns pentru moment.

-Poate îmi povestești mai târziu. Îl iau de mână cu hotărâre și îi fac semn din privire să mă urmeze. Vino cu mine.

Eram sigură că o să mă urmeze așa cum sunt sigură că sorii se arată în fiecare zi. Sunt sigură de asta pentru că și eu aș fi făcut la fel. De ce?

Pentru că există o vârstă, Nora, în care totul e posibil. Când nu te ține în loc niciun regret, nicio greșeală anterioară, nicio experiență traumatică și nicio amintire a ce vei fi trăit deja. Pentru că există în inima ta o scânteie care își dorește cu ardoare să se nască într-o nouă stea când se oglindește în Celălalt.

Pentru că în unele momente Prezentul nu mai stă pe muchia sabiei dintre Trecut și Viitor. El se deschide cu o privire către infinit și realizezi că, poate pentru o vreme sau pentru totdeauna, călătoria prin infinit e mai frumoasă în doi.”

Desigur, nu toate poveștile importante încep așa, dar cu aceeași certitudine simt că toate poveștile care totuși o fac, au un sfârșit pe care merită să îl afli.

***

Culeg o lacrimă proaspătă de sub gene și întind degetul spre lumânare.

Flacăra și lacrima se sărută și dispar cu o scânteie sub degetele mele. Energia mi se întoarce la centru.

Las pixul jos și camera se dezintegrează în milioane de sclipiri aurii, care își pierd rapid strălucirea.

Camera de proiecții e din nou goală și rece, dar nu mai pare la fel de apăsătoare ca atunci când am intrat. Spațiul sferic delimitat de fibra transdimensională îmi dă un sentiment ciudat de libertate. E curat și neted, fără imperfecțiuni, în care stau ca un brăduț într-un glob de sticlă, gata oricând să primesc o scuturare zdravănă.

Mă așez în poziție de lotus în centrul camerei și îmi fac secvența respiratorie de încheiere. Deschid ochii și mă ridic de pe covorul meu preferat și îmi întind pașii spre izvor.

Primesc apă rece pe pleoape, îmi simt degetele cuprinse de furnicături și respir profund. Apa rece curge ușor pe piept și simt iar cum povestea asta neîncheiată mi se înnoadă în corp. O să te dezghem, promit.