6. The Rain {RO}

Pe atunci nu știam că tot ce vom fi va fi trecut.

Îmi încrucișez picioarele sub mine, închid ochii și respir profund. În plexul solar simt o agitație de nerăbdare și entuziasm. Știu ce am de făcut. 

Încep transa cu un oftat care îmi scapă inconștient printre buze. E în regulă, sunt pregătită să cobor în aceste amintiri și să le descarc.

Hai, Nora, curaj, măcar așa ai parte de un fel de încheiere pe care soarta nu ți-a oferit-o.

Chem sunetul ploii și îl las să-mi inunde simțurile. Mă concentrez pe el și îl izolez în picături care cad ritmic și se sparg de piatra rece. În jurul meu e o ceață densă și în fața mea, scările.

Încep cu reticență coborârea știind foarte bine către ce amintire mă îndrept. Am pașii grei la început și mă mișc în ritmul picăturilor de ploaie, în ritmul respirației, numărând în gând.

Jos, mă așteaptă poarta colorată diafan și amintirea unei prime iubiri. Ne mai desparte un pas.

***

Alerg pe cărarea năpădită de buruieni care îmi biciuiește ușor gambele cu fire de iarbă-naltă și diverși mărăcini. El aleargă după mine cu încredere că știu încotro ne îndreptăm.

Mă doare deja în piept și mai am puțin până încep crampele musculare, deja îmi simt coapsele cum se rigidizează și-mi zbiară prin vene să mă opresc.

La câțiva metri în dreapta mea se aude un trăznet asurzitor cum lovește pădurea. Suntem în pericol și o știm amândoi, dar nu pentru mult timp. Cerul nu lovește de două ori același loc - parcă o aud pe bunica mea trimițându-mi sfaturi și încurajări purtate de vânt prin vijelia care se apropie.

Pașii mei de copil știu pe de rost cărările pădurii, pericolele și ascunzătorile din împrejurimi. Prin mine nu curge doar sângele străbunilor mei, ci și însăși seva pădurii, vocea subtilă a pământului și toate șoaptele înțelepte ale lumii în care am luat ființă.

Bătrânul stejar ofilit e exact unde îmi aminteam. Ieșim de pe pășune și intrăm în pădure, suntem oarecum la adăpost de furtuna care s-a apropiat periculos de mult de noi.

Am simțit răsuflarea ușurată a cerului după ultimul trăznet, dar alergam atât de repede că nu mi-am dat seama când a început să plouă și cât de tare.

Îl trag de mână după mine și ne strecurăm în miezul întunecat al stejarului bătrân.  Când am ajuns prima dată aici, scorbura mi se părea imensă, acum abia dacă avem loc amândoi față-n față.

Puține momente în viață sunt atât de interesante ca tăcerea și timpul când te oprești după un efort prelungit. Când îți tragi sufletul înapoi în corp cu fiecare respirație și când cu fiecare bătaie a inimii atenția ta se recalibrează pe momentul prezent.

Gâfâim amândoi câteva minute bune, nesiguri de cum să ne aranjăm corpurile în spațiul strâmt delimitat de interiorul acestui copac monumental.

Îmi dau seama că îl fixam cu privirea de ceva timp și îl analizam inconștient. Făcea și el același lucru. Stăteam în penumbră și ne priveam de la aproape aceeași înălțime, cufundați într-un prezent infinit în care avem tot timpul din lume să ne studiem cu privirea.

Zgomotul furtunii care a cuprins pădurea îmi liniștește corpul și îmi dă un sentiment neobișnuit de siguranță. Ciudat e că mă simt în siguranță chiar dacă sunt dezbrăcată din priviri de un străin. Închid ochii și îmi ascult simțirea interioară.

Mă simt electrizată ușor de o curiozitate copilărească, dar e prima dată când privesc pe cineva și simt un val de căldură senzuală care îmi urcă din pântec în obraji.

Privirea mea nocturnă e parțial activată de lipsa luminii din scorbură și mă bucur că am avantajul de a-l vedea mai bine decât o face el.

Are ochii albaștri ca miezului unui ghețar antic, obraji care încă poartă vag rotunjimile copilăriei și o piele perfectă, arămiu-aurie, iubită exact atât cât trebuie de lumina solară.

Văd conturul mușchilor forțați în alergare sub pantalonii stropiți de ploaie care i s-au lipit de piele și parcă îi simt cum pulsează ritmic, cerând atingere și alinare. Părul aproape negru i se ondulează sub atingerea apei de ploaie și a transpirației.

Câteva bucle generoase i se odihnesc răzleț pe frunte. E tuns neobisnuit de scurt pe o parte din cap, dar asta îi dă un farmec aparte și pot să îi văd mai bine conturul maxilarului cum se continuă armonios până în vârful urechilor sale ușor ascuțite.

Îi simt respirația caldă prea aproape de mine, îmi invadează aura și nările cu prezența lui și simt mirosul pielii sale care îmi aduce aminte de ocean. Miroase vag a cimbru de pădure și a grădină sălbatică de ierburi care cresc lângă mare și-i simt respirația pe pielea mea udă ca o briză caldă și dulce.

Are gene lungi și dese, puțin lipite de apă, iar pe frunte strălucesc discret câteva fire de sudoare. Urmăresc cu privirea cum pleacă o lacrimă de ploaie și transpirație de deasupra sprâncenelor neîngrijite și coboară pe lângă nasul său cu vârf ușor rotunjit care se-avântă ușor spre cer. Lacrima se oprește în barba scurtă și uniformă, deasupra buzelor al căror contur îmi dau seama că îmi seamănă.

El prinde lacrima cu limba și apoi își mușcă buza de jos. Îi copiez gestul involuntar și-mi mut repede privirea către un colț întunecat de lângă noi. Își adună glasul și îmi zice:

-Tu erai, știam eu. Ți-am simțit mirosul agățat de câțiva copaci din care am privit apusul în ultima săptămână.

-Sper că poți să te bazezi la fel de bine și pe celelate simțuri pe care le ai, Alessandro. Ai dreptate, pe mine m-ai simțit. Am revenit de câteva zile prin pădurile copilăriei mele. Dar tu, cu alura și culoarea ta exotică, cu siguranță nu ești de pe-aici. Asta dacă nu cumva ai venit și tu odată cu Vizitatorii.

-Sunt mai hoinar decât crezi. Mai mult, nu suport să primesc ordine sau să dau explicații. Iar când vizitatorii nu se mai dau plecați...nu prea poți să-i mai numești musafiri.

Zâmbesc cu amărăciune. Are dreptate și mi-e greu să recunosc, dar mai ales să mă simt ca o străină pe tarâmul care mi-a dat viață.

De când m-am întors în Elyria am fost copleșită să pășesc în localități mai mult printre ființe care seamănă cu el decât cu mine. Cu toate astea, ceva din vocea lui îmi transmite că mă înțelege mai bine decât lasă să se-audă prin cuvinte. Iar Vizitatorii habar n-au de florile de liră și de alte tradiții transmise prin bătrâni. Cine-ar îndrăzni să vândă comori pe vorbe goale?

-Domnișoară străină, n-a fost intenția mea să te las fără cuvinte, nici să te întristez. Oricare-ar fi numele tău mă bucur să te cunosc. Și tu pari foarte exotică pentru mine, motiv pentru care mi-e greu să nu te privesc.

-În regulă, putem conveni că suntem doi ciudați.

Râsul destinde puțin atmosfera și mă face să realizez cât de încremenită stăteam. Îmi dau voie să respir liber și să mă întind puțin. Palmele ni se ating într-o doară și tresar la valul electric și fierbinte care îmi trimite fiori până în vârful cozii și îmi face pielea să strălucească ușor. Dacă n-ar fi atât de întuneric în scorbură, probabil ar fi insesizabil. Îl aud cum sare o respirație și mă privește fascinat.

-E prima dată când privești pe cineva ca mine atât de aproape?

-Da...păi...nu sunteți chiar cele mai prietenoase ființe.

-Oameni, tot oameni suntem și noi. Sper că vezi asta.

-Nu știam că oamenii strălucesc în întuneric și nici coada sau culoarea....

-Stai liniștit că nu se întâmplă prea des. Și de coadă aș putea spune același lucru și eu când te văd....

Mai curioasă aș fi să înțeleg de ce a simțit corpul meu să fie atât de sincer cu tine încât să-ți arate asta. Ceva se simte ciudat și nou în felul în care corpul meu răspunde prezenței lui....

Îi văd privirea cum se înfige prin părul meu undeva în spate pe copac și mă cuprinde cu forță de talie în timp ce mă lipește de pieptul său. Îi bate inima alert, are pielea foarte fierbinte și îi simt căldura prin haine.

Îmi imobilizează coada de talie și mă strânge cu putere, apoi îmi șoptește cu o voce joasă, care mă excită și mă înfioară.

-Nu te mișca, suntem în pericol. Ascultă.

Discret și cristalin se prelinge un sunet pe lângă părul meu. Îmi îngheață sângele în vene și uit să respir. Un șarpe-fantomă. Unul viclean, care a simțit căldura corpurilor noastre și s-a camuflat în sunetul furtunii.

Îi fac semn din privire spre pădure și șoptesc cu respirația tăiată

-Acum, fugi!

***

Furtuna înmuiase pădurea cu un potop de lacrimi reci și grăbite. Potecile se umflaseră de noroi și lichenii străluceau de fericire îmbrățișându-și copacii. Frunzele vișinii filtrau lumina ultimului soare și scăldau pădurea într-o lumină rozalie.

Dar eu nu eram în stare să apreciez asta în acel moment. Alergam din nou pe o potecă plină de pietre și de noroi care mi se lipea de ghete, mă gândeam cu groază că se apropie noaptea și sunt udă până la piele.

Adevărul e că mi-era frică.

Frica asta alerga singură prin corpul meu care începea să doară și dinții mei erau încleștați de frustrarea că alegerile mele m-au adus în fața realității că voi petrece noaptea în pădure cu un străin.

Ce proastă ești, Nora. Era să mori, efectiv. N-ai învățat nimic.

Nu, nu, nu. Stop. Refuz să gândesc așa ceva despre mine.

Mă trezesc cu palmele înfipte forțat în poteca din fața mea. Pielea care s-a sfâșiat de pietriș a-nceput să mă ardă, să mă aducă rapid în corp. Am început să tremur și să plâng instant. Prezentul ăsta copleșitor m-a făcut să mă retrag într-un colț de suflet care nu mai e în întregime aici.

Așa plecată puțin cum eram, amorțită la durerile și fricile care mi-au agitat bine hormonii, am respirat profund.

Alessandro mi-a ridicat capul cu palma și ne-am privit în ochi. Înghenunchease în fața mea și îmi sprijinea cu forță și blândețe umărul drept. Cu o voce joasă și plină de grijă sinceră, mi-a zis:

-Tu....sunt aici, hei, ești în siguranță.

L-am îmbrățișat și mi-am lăsat corpul moale, să accept fără remușcări ajutorul unui străin. M-a ajutat să mă ridic și mi-a oferit umărul său să mă sprijin până îmi reconfigurez echilibrul. I-am făcut semn că trebuie să mă așez și mi-am rezemat coada de unghiul cel mai abrupt al peretelui din stânga potecii.

Nu mai contează că sunt plină de noroi rece și negru pe coadă și pe pantaloni, am palmele zgâriate și murdare, sunt udă și se lasă seara, am plecat în drumeție cu foarte puține provizii, că Eros a fost de negăsit și nu aveam de gând să petrec o noapte de mai în pădure.

Durerile au început să se disperseze în corp și am simțit că încep să tremur ușor, dar incontrolabil. Alessandro se așează cu mâinile pe umerii mei, privindu-mă cu o oarecare îngrijorare.

-Străino, ești bine?

-No..ra. Spune-mi Nora. Mi-ai salvat viața mai devreme, îți sunt datoare măcar cu un nume. Mulțumesc.

Duc palma la inimă și îmi înclin privirea în fața lui. Îmi îndrept spatele și ne aliniem privirile la aceeași înălțime, mai aproape ca niciodată.

Clipa aia în care ființele noastre s-au privit pe deplin egale ca suflete a fost ceva ce nu cunoscusem încă.

Să-ți legi privirea, fie și doar pentru o fracțiune de secundă, de toată profunzimea celuilalt este un act perfect al existenței umane. Rămâne de văzut câte astfel de priviri au defapt o oglindă la celălalt capăt.

Dar oare nu au toate, Nora? Oare la capătul Universului nu e o Oglindă? Oare nu suntem noi oglinda universului?

***

De la depărtare, cei doi completau un tablou romantic de amurg în pădure, cu stejari care se răreau pe măsură ce urcai pe versantul Kratenului. Pădurea urca destul de lin spre creastă, fragmentată în repetate rânduri de pășune cu iarbă-naltă, apoi spre vârf rărită din loc în loc de petece de tufe sălbatice și de un drum care șerpuia discret pe toată circumferința canionului. Dincolo de creastă, peretele e adesea prăbușit pe o distanță de câțiva metri sau câteva sute, când traversează Văile Cardinale.

De jur împrejurul Kratenului, din drumul de pe creastă privirea se agață în zare de măreția Arborelui Lumii. De sute de mii de ani locuitorii din Elyria au venerat legătura dintre Pământul lor și această sămânță cosmică. Magia acestui loc se reflectă în fiecare sămânță care aparține acestui tărâm binecuvântat. Zi de zi, în acest colț de Univers, există suflete care privesc spre Frumusețea Lumii, care privesc spre Lumină și spre Adevăr. În această lume s-a născut în trup Nora. Ea însăși un licăr de Ființă din lumina acestei lumi.

De aproape, perfecțiunea momentului prezent e știrbită adeseori de undele emoțiilor umane fără de care prezentul ar fi maipuțindecât perfect. Valuri și valuri de gânduri întunecă privirea și frumusețea lumii piere din focus. Corpul ăsta viu care trece fără oprire dintr-o clipă în alta alternează cuantic între a fi și a nu fi.

Nora a ridicat privirea spre cer și în sfârșit și-a dat voie să se bucure de ploaie. A închis ochii și a murmurat câteva cuvinte tainice, apoi s-a lăsat liniștea peste pădure.

Se mai auzeau picăturile care cădeau din copaci, iar pe cărare era suficientă lumină să vezi toată natura cum învie sub atingerea apei și cum se înfruptă glorios din binecuvântarea cerului.

Pâlcuri de pădure vineție se desprind ca niște pistrui pe obrazul canionului. Se apropie asfințitul.