8. Il ascondo {RO}

De sus de pe creastă privim în depărtare în ambele zări. În spatele nostru, noaptea se scurge peste Sălbăticie ca un torent vișiniu închis care îneacă pădurile nesfărșite ale Elyriei.

Departe în zare, colții înzăpeziți ai munților sălbatici abia se mai zăresc la orizont și până acolo pădurea freamătă ca un ocean întunecat care ascunde misterele și magia Sălbăticiei. Din loc în loc pădurea își schimbă culoarea și vișiniul e înlocuit de un albastru verzui amestecat cu negru.

Aproape de noi, pădurea din care tocmai am ieșit îmbrățișează sinuos pășunea de pe creastă și străpunge din loc în loc drumul cu petice de copaci.

Marginea Sălbăticiei are o frumusețe îmbietoare, pădurea se desprinde în pâlcuri din ce în ce mai rare între care se întinde o pășune cu iarbă înaltă și flori. În lumina trandafirie a amurgului pădurea asta arată ca o pictură abstractă plină de pete și puncte peste care artistul a început să toarne cerneală violet înainte să o încline.

Dacă întorci spatele acestui tablou natura te răvășește cu o altă splendoare. Ultimul soare a coborât spre orizont și se ascunde deja printre frunzișul Arborelui Lumii. Lumina care scapă printre ramurile maiestuoase are o strălucire auriu-verzuie și simt cum îmi atinge hainele ude până la piele fără puterea de a mă mai încălzi vreun pic.

În umbra marelui copac se văd primele lumini aprinse în satele din vale. Poate că una e lumina casei mele, poate că bunica mea a ieșit să aprindă felinarul de la poartă și să mă cheme la masa de seară, fără să știe dacă e o seară în care mă întorc sau nu din plimbările mele. Stai fără grijă, Nina, mă întorc acasă în curând.

Puțin mai în față, în dreapta drumului, două tufe imense de smochini se unesc asemenea unei inimi înfipte în marginea prăpastiei. Alessandro e în urma mea și zăbovește cu ochii vrăjiți de orizont. Privește intens către pădurile care înconjoară Kratenul. Figura lui, deopotrivă fascinată și îngrijorată, pare că tot caută ceva în depărtare, îl văd că se uită des peste umăr ca și cum ar fi urmărit.

Îmi fac loc printre crengile unui smochin care se apleacă în prăpastia din dreapta drumului și mă aplec, prind creanga de la bază. Arunc snopul de lemne înainte și îmi dau drumul în jos prin tunelul îngust dintre rădăcini. Mă strecor printre crengile tinere și ies în poteca săpată în deal.

-Nora?? Nora unde ai dispărut??

-Aici, jos! Intră prin mijlocul tufei, vezi că se coboară...

Și mă trezesc cu el grămadă lângă mine, ciufulit și murdar. N-am putut să mă abțin și am râs mai tare decât era cazul.

-Hai că suntem doi împiedicați. Ridică-te și urmează-mă, vom coborî câteva trepte de pământ și apoi continuăm pe cărare încă puțin. Adună lemnele de foc și ce-ai mai cules de mâncare și vino. E un traseu alunecos, ține-te aproape de stâncă, nu vreau să te pierd pe-aici.

-Deci vrei să mă păstrezi?

-Lasă glumele și hai, mai avem cel mult o oră de lumină.

Poteca îngustă e ca un canal care șerpuiește prin peretele de stâncă al Kratenului. În dreapta noastră, prăpastia se umple de umbre odată cu lăsarea serii și devine, parcă, mai puțin înspăimântătoare. Deasupra capului, pământul se simte umed și rece, din loc în loc e nevoie să ne aplecăm ca să nu ne murdărim de noroi. Nu că am fi prea curați..

Poteca face o buclă scurtă, ocolim un pinten stâncos al versantului, apoi se lățește brusc și intrăm într-o peșteră mică, ca o crevasă orizontală.

E unul din Ascunzișurile mele preferate, cu o priveliște magnifică spre Arborele Lumii și toate așezările noastre presărate înăuntrul Kratenului, care se vor aprinde curând ca niște mici constelații odată cu venirea nopții.

Din peretele abrupt în care suntem acum coboară câteva cărări înguste până la primul rând de dealuri. Mărăcini și arbuști, pășune, tufe bogate de fructe de pădure, petice de iarbă-naltă și milioane de flori... toate se întrepătrund cu pinteni stâncoși, pârâiașe și zone de grohotiș.

Mulți aleg să urce spre Sălbăticie pe poteci mai primitoare, să ajungă în drumul de hotar prin părțile alea care urcă lin și unduitor, fără prea mare efort, fie pe scările din văile cardinale, fie pe drumurile mai late care trec prin satele înalte și care continuă drumul spre creastă fără mari poticniri.

Pe aici însă, sălbăticia însăși coboară spre noi într-o cascadă de elemente naturale cum rar îți e dat să vezi. Bogăția plantelor și a formelor de relief construiește un tablou complex care în fiecare unghi îți dezvăluie un microcosmos al frumuseții în continuă transformare, de la zi la noapte și de la un anotimp la altul.

***

Alessandro se sprijină de intrarea ascunzișului și scanează cu privirea spațiul, vizibil surprins de ce i se așterne în față.  Văd în privirea lui bucuria copilului aventuros care descoperă ceva pe măsura viselor sale. Răsuflă ușurat.

Îi cuprind privirea și îmi desfac centura, o agăț de tavan, pumnalul meu strălucește scurt și răsună când se atinge de catarama centurii, jos armele. Your turn.

Continui să îl privesc tăcut în timp ce-mi desfac catarama de umăr care îmi ține haina strânsă de piept. Îi întorc spatele și mă îndrept spre marginea prăpastiei. Se lasă liniștea dinspre vale, aerul adie rece și cerul se limpezește cu lentoare. Va fi o noapte rece.

Mă întorc spre ascunziș ca să verific ce resurse avem să ne treacă prin această noapte lungă de mai. Lemne am adus mult prea puține pentru cât timp avem nevoie să menținem focul. Mai sunt vreo patru bușteni pe care să stăm lângă foc, mai avem bețele de localizare și spre norocul nostru câțiva butuci subțirei în fundul cămării. Tot acolo mai avem un ceainic, un castron, două căni și un opaiț prăfuit.

Mă îndrept spre peretele în care e săpată cămara. În dreptul privirii e săpat un raft mai îngust și adânc, umplut cu paie, ace de pin, frunze ți crenguțe uscate. Printre ele, sper să găsesc măcar un borcan. Zacuscă.

Zâmbesc plină de recunoștință față de oamenii mei, față de lumea asta care veghează la binele oricui atunci când e la nevoie. Zâmbesc gândindu-mă la Nina, buna mea, cea care m-a învățat cum să fac și eu zacuscă și care m-a trimis cu primele borcane pe care le-am făcut să le duc în ce-ascunzișuri îmi sunt mai dragi.

Nu știu cine a mâncat din zacusca mea. În ce povești mi-am lăsat întâmplător amprenta, așa cum nu știu nici cui îi mulțumesc pentru acest borcan. Răsuflu ușurată, totuși.. rămâne în mine o agitație interioară ca un vortex de întrebări care îmi sondează intuiția....Oare ești în siguranță cu un străin? Ce-a fost în capul tău să-i arăți un Ascunziș? Ce are de ascuns? Ce pot să fac să îi testez intențiile? Și eu...ce simt? Ce e cu toate senzațiile astea rare și necunoscute care s-au hotărât azi brusc să-mi fie musafiri? Ce vor, ce vrea, ce vreau?

Îmi mângâi tâmplele și ochii cu blăndețe și mă așez lângă vatră. Tot spațiul ăsta nu-i mai mare decât mi-ar fi suficient să dansez în jurul focului câteva spirale. Suficient cam pentru două trei persoane, dacă dormim în triunghi. De altfel, puține ascunzișuri am găsit să fie mult mai mari. Puține și dese, cheia marilor succese.

Râd în sinea mea de vocea bătrânului Solomun, ultimul arhitect care a mai coordonat construcțiile lor în Elyria. Ce onoare să-l fi cunoscut. Sol, cum îi spunea Nina, el care glumea cu fiecare ocazie, mai puțin când îmi prindea urechea liberă și mă ciupea într-o doară să îmi deturneze atenția ca să fiu sigură că nu-l uit. Inima ta e busola, Nora. Little niña, ține minte asta, că o să te scoată la lumină mereu.

Inima mea e busola. O să mă treacă cu bine de Noapte.

***

Nu știu când am încheiat transa mnezică pentru că m-am trezit întinsă pe podea, chircită în poziție fetală. M-am întins puțin și am realizat cât de obosit e corpul meu, pentru că efectiv fiecare celulă trăgea ca un magnet spre podea, să mai zac puțin. Oare am stat prea mult cu capul în amintiri?

Tot ce-am putut să fac a fost să mă întorc pe partea cealaltă și să închid ochii, dar nimeni nu m-ar fi putut pregăti vreodată pentru ce mi-am amintit apoi. Nu credeam că e posibil să îmi amintesc de mine prin ochii Celuilalt.

***