10. La promessa {RO}

Mă simțeam privită până-n măduva oaselor. Era o vorbă că devii femeie când te simți prima dată privită de un bărbat. Acum cred că înțeleg unde bate zicala asta.

Privirea lui Alessandro a mișcat ceva în mine ce nu am mai trăit până acum. Firescul și naturalul lumii mele a fost venerat și pus la îndoială cu o singură privire.  Suficient, nu-i arăta mai mult.  Mă întind după rochia de corp pe care o scuturasem de apă mai devreme și, deși nu a apucat să se încălzească prea bine, o pun din nou pe mine și mă apropii de foc.

- Nora, eu...eu...știi ce, iartă-mă. Nu vreau să fiu nebunul ăla care se uită dubios la tine.

 – Nu sunt un exponat de muzeu..

– Ai fi o statuie vie pe cinste. Letală, dar magnifică.. Alessandro râde făstăcit și mă privește de sus în jos fără să fie-n stare să mai lege alte cuvinte. Busola mea îmi spune că a fost o stângăcie sinceră. Poate aceeași față uimită aș avea-o și eu în alte condiții, prin alte părți de Univers.

 – Bine, ciudatule, hai, apropie-te. Serios, nu mușc. Promit. Zâmbesc exagerat cu toți dinții, și începe și el să râdă. Se apropie și stăm din nou față în față.

E obosit, puțin murdar și încă umed pe față de ploaie și transpirație. Îi cuprind obrazul cu mâna și simt în palmă barba perfect de scurtă, care îmi excită amprentele de la mâna dreaptă. Înclin privirea și-l privesc pe sub gene, cu un zâmbet dezarmant.

-Simt o promisiune în aer. Ridică palma stângă. Poporul meu face asta de când lumea. E un fel de tradiție care ne trece prin noapte, la nevoie. O promisiune care se stinge cu prima rază a dimineții.

Îmi suprapun palma stângă peste a lui și avem același contur. O dublură, cât de rar. Îl rog să își îmbrățișeze degetul mic de al meu și cu mâna dreaptă îi cuprind capul și îi trag privirea aproape de a mea. Îmi unesc fruntea de a lui, ochii noștri își contopesc perspectivele și buzele noastre sunt la o sărutare distanță.

- Repetă după mine. Ești în siguranță cu mine. Promit să-ți fiu Lumină-n Întuneric.

-Promit.

Ridic degetele și punctez cu privirea că avem o înțelegere.

-Până la zi.

Dă din cap afirmativ și ne desprindem degetele.

***

She walked over to me

slowly winging her tail around.

A gentle stroke filled my muscles with pleasure

As she laid her hand on my arm.

Her face bathed in warm fire was perfectly composed.

My full being was present at her fingertips,

She cupped my hand between her palms,

And asked for a promessa.

She said this is a custom of this world

With many nights and many wonders.

To make a sacred promise

That you are safe

At least until first light,

To do no harm

To anyone you find yourself in Darkness with.

Promit.

We locked eyes, and hearts and hands in a moment that felt infinite. I simply felt the truth of her words in a way that makes other promises seem uncertain.

I should have kissed her right then. Would that be a mistake? I didn’t. I wonder what kept me away this time, it felt so different from all the other girls I was this close with... is it that weird to be attracted to her kind? Is this one of her magic spells, to keep me this intrigued? Aroused? Confused? What is this thing I feel?

Maybe silence is enough to fill the void of the moment. I need some space in my mind to process all of this.

I sit by the fire and let the warm light melt away some of the feelings. I am at rest now, why is it so hard for my body to follow through?

Out of mindlessly staring into the fire I turn to look outside. The night was a stick-throw away. Feels like two days will pass until sunlight again and God knows how this night will go....

Flashes of last weeks run through my mind, the guys, my Lord, the cold dark earth, the fall that nearly broke my hand, the fights, the runaway, the close encounter with the wildlings....a mess of beauty and despair was twirling in my mind with no power and no anchor to get stuck into my mind’s eye....