1. The Dream

Dublura ta este tot ceea ce și tu ești

și totodată este ceea ce tu nu ești.

Cine ești tu?

Cine e celălalt?

când te-ntâlnești cu tine în celălalt

se naște o stea.

Jurnalul Căpitanului Nora – fragmente de la un capăt de univers

Înaintez greoi pe o stradă prăfuită și distrusă. Mă sufoc în căldura uscată și atmosfera din jur îmi chinuie simțurile până la limita toleranței. Durerea din corp mă face mai atentă la împrejurimi.

Cu ochii săgetați de un soare aprig, disting în jur urma de trotuar pe care îmi târăsc pașii. Car un geamantan, însă nu știu de unde am plecat cu el. Abia acum îl aud cum zgârie asfaltul crăpat și cum sunetul sacadat se lovește de fragmentele de oraș împrăștiate pe lângă mine.

Războiul lasă în urmă semne similare, indiferent de locul și timpul în care se poartă. Distrugere, durere, uitare, traume îngropate adânc în subconștient pe măsură ce trupurile pe care le-am iubit se afundă în pământ și se transformă în lumi pe care nu vom ajunge să le cunoaștem.

Rămânem cu atâtea amintiri câte avem curaj să păstrăm în conștiență. Absolut toate acțiunile noastre ne vor însoți din umbră și chiar dacă nu le mai simțim prezența, ne vor bântui și vor încerca să ne formeze viitorul până când vom ierta și vom iubi rănile și asasinii, cele două fețe ale monedei cu care ne amăgim pe rând.

Merg, mă împiedic, merg din nou... o repetiție care mă ancorează într-un spațiu și timp pe care nu le cunosc. În mintea mea e praf și haos, un zgomot surd și apăsător care îmi înfundă rațiunea și mă ține la un pas depărtare de conștientizare.

În fața mea văd cum se apropie două siluete umane. Din praful roșiatic se desprinde o figură cunoscută însoțită de o siluetă în umbră.

Nu știu cine e. Se uită la mine cu o privire disperată și întunecată de oboseală, cu tenul șters și obrajii căzuți, brăzdați de urmele unor răni învechite. Cred că și eu arăt la fel de îngrozitor, nu am mai văzut o oglindă de...nici nu mai știu când.

Întorc ușor capul și îi privesc cum se îndepărtează. Fiecare din ei cară un geamantan, probabil ar fi trebuit să îl întreb ce duce în el...un pas, nu se întoarce, încă un pas, NU SE ÎNTOARCE...

Mă opresc și îl privesc pentru o secundă. În sfârșit, și-a întors capul și i-am ținut privirea pentru o clipă. Am prins-o și a căzut în mine ca o stea pe cer, fără să lase urme. Fără să răscolească nimic. Am început să plâng. Am plecat mai departe.

Nu știu unde sunt. Nu am prieteni. Nu am o familie. Nu e nimeni pe stradă. Nu e nimic în jur. Doar NIMICUL există aici. Nu știu unde merg. Nu știu de unde vin.

Câteva clipe mai târziu, îmi pune mâna pe umăr. Tresar la familiaritatea senzației care îmi trece prin corp ca un suspin. Mă întorc și îl recunosc. Ne privim în liniște.

Ne-am cunoscut recent, probabil în ultima mea viață, iar rotunjimea subtilă a trăsăturilor sale sunt aceleași din tinerețea noastră. Oare și eu arăt ca atunci?

Îmi amintesc doar că ne-am iubit suficient de mult cât să doară și să îmi doresc să uit de el, fără să o pot face vreodată complet. Dintr-un impuls interior l-am luat în brațe. Mi-am rezemat capul pe pieptul său și l-am cuprins atât de tare că voiam să îi simt întreaga ființă, să mă conving că nu e doar o iluzie. Nu avea puls. Mi-am ridicat privirea și am pus mâna acolo unde ar trebui să îi fie inima. Nu simțeam nimic. Apoi, am încercat să simt pulsul meu. Absent. L-am privit cu disperarea unui om care a uitat totul. Mi-a șters lacrimile și m-a sărutat. Cred că știe cine sunt. Nu mai sunt singură Aici.

Am stat și ne-am uitat unul în golul celuilalt. O eternitate s-a smuls dintre noi și am devenit Unul. M-am pierdut în ființa lui și el într-a mea. Eram atât de goală pe interior că prezența lui îmi adâncea nulitatea. Nu mai știam nimic. Nu mai existam, apoi, într-o clipă, prindeam un fragment de amintire în lumina conștienței. Din bucăți am găsit răspunsuri importante: cine am fost, cine sunt, cine e el.

Unde ne aflăm acum nu e nimic. Noi nu existăm cu adevărat.

Dacă definim o viață ca bătăi de inimă pe minut, nu avem așa ceva. Dacă o viață înseamnă familie și prieteni, nu avem așa ceva. Dacă viață înseamnă interacțiune, nu avem așa ceva. Aici nu ai puls. Nu ai nimic, și totuși am găsit ceva. Ne-am găsit reciproc într-un gol imens. În Întuneric s-a aprins o Lumină.

Trebuie că ne leagă un fir înnodat dincolo de Timp, dacă nu avem nevoie de viață să ne regăsim.

Ochii lui mă privesc dezorientați și simt cum cer răspunsuri pe care nu le am. Trebuie să-l ajut. Trebuie să scăpăm de aici. Știu că există o cale să dispărem din acest nimic. Simt cum renaște în mine un principiu esențial: sunt aici pentru Celălalt.

Doar când mă oglindesc în Celălalt mă privesc cu adevărat.

Fără legăturile dintre noi nu existăm. Exact ca aici.