0. Prolog

Tu crezi că eu sunt creatorul poveștii ce ți se așterne în față

– însă ce fel de creator sunt eu, dacă nici măcar nu știu cum se termină povestea?

Ce creator sunt eu, dacă nu știu în ce ordine trebuie să înșir capitolele?

Ascult cu inima o poveste de dincolo de timp și

cum aș putea să o traduc într-un univers liniar,

cum să fac asta și totuși să îi păstrez înțelesul și farmecul?

De vieți întregi ascult.

Din când în când mai pun cuvinte pe hârtie și

le uit prin rafturi prăfuite, prin cufere neatinse de veacuri și

șterg urmele poveștilor cu uitarea copilului inocent care

deschide ochii spre frumusețile lumii și

crede că le admiră pentru prima dată.

Alteori, îmi regăsesc amintirile povestite în cuvinte străine,

care par deopotrivă pe deplin și imposibil ale mele.

Ascult și scriu ce-mi șoptesc stelele,

descriu gândurile pe care le-am lăsat ascunse în natură,

picur în cerneală povești din torentul care îmi bate în pleoape când închid ochii,

însă de nu sunt eu creatorul, de ce să mă așez să scriu?

Pentru că în fața ta capătă sens tot ce scriu.

Poate că scrisul e important pentru tine, nu pentru mine.

Poate că oricine ai fi TU vei citi altfel povestea,

vei înțelege altfel personajele și te vei gândi

pe tine ca personaj al poveștii pe care ți-o spun.

Dacă așa vor sta lucrurile, mai e povestea mea?

Dacă e așa, cine e Creatorul? Și cine ești tu?

A.