15. Blood magick {RO&EN}

When caught in a whirldwind,

Surrender

& let the vortex spit you out.

N.

Amintirile despre Alessandro au venit ca furtuna de mai din ziua când ne-am cunoscut. Un șuvoi de povești care așteptau la limita conștiinței să intre ca niște musafiri pe care nu i-ai mai văzut de mult și care îți aduc daruri și durere deopotrivă.

Eram întinsă pe covorașul meu, îndoită sub durerea amintirilor care au venit prea repede, prea multe, prea intense.

Mi-am șters lacrimile și nasul. Sângerez. Am stat prea mult în transă...ore? zile?

Îmi simțeam genunchii zdreliți, mușchii tensionați, capul greu. Am respirat conștient cu o mână pe inimă și una pe pântec. Nu eram în stare să mă ridic de jos.

Chiar și acum, la sute de ani distanță de ziua când l-am cunoscut prima dată, Ales avea același efect asupra mea ca și cum ar fi fost lângă mine în carne și oase. Vulva mea zvâcnea cu nostalgie, pe coapsele mele curgeau câteva picături din seva dorinței pe care nicio amintire nu ar putea să o satisfacă.

Amânarea nu ajută când ai de rezolvat trebui în intimitatea sufletului tău. Când trebuie să pui în ordine amintirile, gândurile și emoțiile, când trebuie să faci curat în suflet și să găsești mormintele potrivite pentru poveștile care s-au sfârșit.

Până nu aduci pace și nu pui frumos la păstrare ce ai trăit o bucată din tine e mereu puțin plecată, conturul sufletului tău e neregulat și șters pe alocuri, mintea ta e împrăștiată și oricât ai vrea nu ești niciodată pe deplin aici.

Când te plimbi prin amintiri dezorganizate e totul foarte viu și copleșitor, când te uiți pe tine în momente demult trecute trebuie să te întorci să te culegi, să te aduni la loc și să lași amintirile să rămână povești.

Oare mai ești tot tu?

Nu.

Nu ai cum

să fii același om

tu care trăiești ceva și

tu cel care își amintește ce-a trăit...

doar când ne vom întoarce-n absolut

vom fi din nou egali cu amintirile noastre....

până atunci suntem bucăți

și cu bucăți ne potrivim

ne lipim

ne spargem

și ne pierdem

până ne găsește altă jumătate

și alta, și tot așa.

Până când ai curaj să te uiți la toate cioburile

La toate rănile

Să privești toate urmele

Să retrăiești toate durerile

Și să spui

Eu sunt. Și sunt gata să mă-ntâlnesc cu Tine.

Dincolo de toate amintirile mele am fost surprinsă să găsesc fragmente din amintirile lui, să mă văd prin ochii lui, să gust din gândurile și emoțiile pe care le-a trăit cu mine. Dar cum e posibil așa ceva, Nora? Halucinăm? Cum?

Gândurile astea nu mi-au dat pace zile și nopți în șir. Devenise o obsesie să găsesc un răspuns și de fiecare dată când reciteam amintirile care nu-mi aparțineau, la final mă loveam de un zid. Mintea mea se golea brusc de orice altă idee și nu mai eram în stare să leg nicio amintire de nimic.

Am evitat să mai intru în meditațiile mnezice pentru că eram copleșită de frustrare. Mă frustram atât din cauza incapacității de a mă concentra la secvența de respirații, cât și de faptul că atunci când reușeam, mintea mea trăgea constant către întrebarea „Dar cum e posibil Nora să îți amintești ceva ce n-ai trăit tu?”

Mă frustra și faptul că amintirea lui mi-a blocat procesul în care în sfârșit mi-am făcut curaj să intru...că simțeam că venise momentul să pun în ordine tot ce-am trăit despre el și iată-mă aici cu un geamantan de gânduri care nu-mi aparțin...pe astea unde să le pun??

Mă plimbam fără scop și fără stare pe coridoarele navei când un pâlpâit de lumină mi-a atras atenția și m-am îndreptat spre hubloul central.

M-am așezat în căușul format de marginea ferestrei circulare și am decis să iau o pauză să privesc întunericul de afară.

Nu licărea nimic, nu se vedea nicio stea în apropiere, abia abia vedeam câteva lumini răzlețe ca niște firmituri pe fundul unui coș de picnic.

Simțeam o tensiune care se transformă ușor în durere în spatele urechilor și am realizat că îmi ținusem părul strâns zile în șir. Am înfipt cu furie mâna în el să îl eliberez și m-am tăiat ușor în marginea acului de păr.

Am dus repede degetul însângerat la buze. Atunci m-a lovit.

De nicăieri a venit către mine cheia frământărilor mele recente. Amintirea zilei când aproape am plecat Dincolo, când am zăcut cu aripile și coastele frânte pe un pământ rece și umed, când credeam că lupta mea se termină acolo și când eram aproape împăcată cu ideea că atât mi-a fost dat să trăiesc, când înainte să închid ochii am văzut iubirea și disperarea din ochii lui și gestul neobișnuit pe care l-a făcut:

Și-a tăiat palma cu pumnalul meu și am văzut cum curge și din el sânge albastru...Atât de bine a păstrat secretul ăsta... mi-a crestat și mie palma cu cuțitul și m-a luat de mână strâns, mi-a mângâiat fața, m-a mânjit bine cu sânge, i-am simțit sângele pe buze și în întunericul de dincolo de pleoape am auzit: „Rămâi cu mine, Nora, trebuie să trăiești, nu pot să te pierd...nu așa, nu acum..”

Nu știu cât timp corpul meu a zăcut lipsit de cunoștință, mă simțeam întreruptă, puțin aici și puțin dincolo, îmi treceau prin fața ochilor fragmente din amintirile pe care abia acum mi-am făcut curaj să le dezghem, pluteam parcă deasupra corpului meu care stătea prăbușit pe pământ printre zeci de alte corpuri pictate cu sânge-albastru care se scurgea ușor înapoi în pământul care ne-a făcut...

Zăceam pierdută într-o mare de corpuri reci, de vise spulberate și din când în când conștiința mea cobora iar în corp așa cum bagi ușor piciorul într-un ocean rece ca gheața, care te copleșește cu durere după câteva secunde și care îți arată evident că nu e primitor... dar tu tot insiști, bagi iar și iar degetele, durerea e ca un drog la care nu vrei să renunți... și în oceanul ăsta albastru de sânge picăturile cad cu ecoul vocii lui „Rămâi cu mine, Nora....” iar în palmă țineam o lumină mică și caldă, ca un felinar care îmi amintea să exist...

Și am rămas aici.

Nu știu dacă dragostea m-a adus înapoi, dacă a fost o frimitură de magie din lumea care moare sub ochii mei sau pur și simplu povestea noastră care cerea un alt sfârșit...

La ani distanță de când ne-am cunoscut în aceste păduri, la ani distanță de la noaptea aia de neuitat din Ascunziș, la ani distanță de la inima care mi s-a făcut bucăți câteva zile mai târziu, la ani distanță de când oamenii mei au ales calea războiului și noi ne-am lăsat duși de valul urii către nimic altceva decât distrugere... iată că iubirea ne-a mai întins o mână și în ciuda a tot ce credeam adevărat, Alessandro mi-a salvat viața... mi-a arătat că palmele noastre încă mai poartă magie și că ea nu dispare odată cu lumea pe care o credeam plină de farmec, magia asta antică ne curge prin vene și ne îmbibă sufletul de Lumină și Pace și fix în momentul când am fost cel mai aproape de moarte am știut că nu e totul pierdut, că nu doar el mă roagă să rămân ci și lumina din mine, care a găsit puțină speranță să pună pe foc.

***

Mi-am masat tâmplele și pielea capului, lăsându-mi părul complet liber. Amintirea asta a trecut mai ușor prin corpul meu, nu s-a simțit la fel de intens ca în transă.

Mă jucam cu o șuviță de păr în timp ce priveam pe hublou către întunericul dintre stele. Să fi fost doi sau trei ani de când am lăsat Elyria în urmă, redusă la praf de stele împrăștiat prin galaxie.

Părul meu era aproape alb argintiu, cu puține șuvițe vișinii care îmi aminteau de cine am fost în tinerețe. Uneori simt că Nora care s-a îndrăgostit de Ales a murit de mult, alteori o simt cum îmi aleargă prin gânduri, rătăcită printre amintiri.

Am înțeles atunci că pentru ea trebuie să continui. Că merită, după atâția ani, să fie liberă, și eu la fel. Să o țin de mână prin amintiri și prin tot ce i-a fost dat să trăiască, până ajunge să mă privească-napoi din oglindă.

Trebuia poate să ascult sfatul mamei, să nu las prea multe trăiri să se adune și să le procesez curând. Ce copil face fix ce zice mama? Niciunul. Am lăsat să se-adune în mine mii de zile și zeci de povești, iar viața mi-a dat timp acum să mă ocup de ele. Acum nu mai ai unde să fugi, Nora. Nici nu mai vreau. Nu mai vreau să fug, nu mai vreau să lupt, nu mai vreau să mă ascund.

În sinea mea, tânăra Nora s-a așezat la mine în brațe și mi-a cerut să continui povestea. Să îi spun cum se simte îndrăgosteala, amăgirea, durerea, pasiunea, tristețea, singurătatea și dragostea. Adevărul și minciuna. Nerăbdarea și stăruința. Să îi povestesc despre Ales.

Adevărul e că frustrarea mea recentă s-a transformat în entuziasm. Să spun că m-am obișnuit cu surprizele lui Alessandro ar fi o minciună. Aș fi crezut că tot procesul ăsta de a-mi lăsa amintirile în Bibliotecă nu are cum să mă surprindă cu ceva nou, că doar le-am cărat cu mine ani de zile ca pe un geamantan burdușit.

Poate că uneori nu trebuie să-mi bat capul prea mult cu motivele pentru care unele lucruri se întâmplă și să mă las ghidată de viață în ceea ce am de făcut. Blood magic? Off-world technology? Quantum entanglement? Astral connection? All that matters, Nora, is the truth. Now tell your story.

***

The truth is I sank my teeth in his bottom lip and bit hard. Like everything was surreal and I had to check somehow I wasn’t imagining it.

It hit me then, the urgency to relieve myself, the cold water from the stream reminding my body that it’s simply human and from time to time you gotta take a piss. I held everything in for so long that day. I couldn’t take it anymore. My waters burst through the dam and my pussy was twitching with excitement, my tissues engorged with desire. This cannot be, Nora. Your essence cannot mix with his, it is known, it is known...Some human seeds combined cannot bare fruits. Do play, but stay away....

I turned my back to him avoiding his look, heedlessly gathered my clothes and ran away. To distance myself from my thoughts and feelings, to ignore the inner compass of my body’s desires that would only point north. To Ales.

He was right, the cold shower was pleasant, but it was his flesh that warmed my spirits, his hands that would keep me from falling completely into this new feeling.

I ran away, ashamed of my feelings for once. I ran away, unsure of my choices. I ran to be left alone, secretly wanting to be held more.

The night veiled me and glued her cold breeze to my skin, sending shivers all the way to the tip of my tail. I put on his jacket on my bare skin, my hard nipples brushing against the lining. I pulled up my pants and laced them with trembling hands, unsure I was shivering because of the cold or because I was falling in love.

I sat a few minutes hunched forward on a pointy rock, head in my palms, hair loose and all over myself, falling back into my senses. I cried my eyes out for whatever reason. It felt so good to let the tears go. I felt the warm salty trails they left on my face, I tasted a few, biting my own lip this time, holding it down with my teeth so it wouldn’t quiver as much.

I rubbed my eyes and I combed back my hair with my fingertips. He was kneeling next to me, silent, reaching out with his hands to grab one of mine. Why is his touch so warm? How?

He kissed my hand and whispered.

-I’m sorry. I never meant to bring tears to your eyes, Nora. Did I do something to hurt you?

I let my hand rest between his warm palms. He held it in the most gentle way, with no trace of the earlier passionate tension. A prince at heart. My dark, wicked prince. I cupped his face with my palm, slowly grazing over the stubble on his jawline, advancing my fingertips into the dark forest of his curls. He leaned into my touch, bending his neck, resting his head in my palm with a candid smile.

-You didn’t hurt me. But I’m afraid you will, in more ways than one.

-Does getting hurt ever stop you before? If I knew how to avoid it, I would. But I’m simply human, and we’re hurt all the time. I’d lie if I said I’d never hurt you.

-I know. 

-Is there something more?

-Don’t you know already? Have you not looked at me enough to realize we cannot be...you know...entwined?

-They say many things, many truths and so many lies. Look at me now, covered in darkness, with all my colors put to shade. Here, feel my flesh, touch me, smell me....kiss me....how does it feel?

-Like I could get to know you as well as myself.

-Is that a promise?

-You want it to be?

He took his time to respond. He reached with his gaze all the way to the stars, searching for something. He clenched his jaw and shivered away a thought. He grabbed at his necklace, fidgeting a small amulet between his fingers. He sighed.

-I want nothing more than to get to know you. All of you. His voice was lit with desire.

-All of me for all of you, nothing less.

-Maybe this time we make a promise how I was taught.

-How’s that exactly?

-More boyish I guess. Follow my lead. He then spit on his palm and winked at me to high five him. It was so stupid and silly, I laughed with all my heart and followed through. Que raggazzo.

He lifted me by the hand and grabbed my waist with the clean hand, caressing my back upwards.

-You can keep it. The jacket...it fits you well. Here is your dress, you left it behind. He grabbed the fabric that was resting heavy on his shoulder, curiously kneading it between his fingers.

- It’s a fine knit andromedan metallic silk. I’m not bartering it, but you may satisfy your curiosity with it for a little while.

-Can you do the water stuff again?

-What, draining the fiber you mean? Why?

-Well I thought since we didn’t take any water container with us, this might do the trick.

-Fuck, you’re right Ales, it totally slipped my mind. A water errand with no water back, how stupid.

-I took the liberty to fill up your dress under the stream, I hope you don’t mind.

-How witty of you to understand how it works.

-I don’t...entirely. But I have a sweet spot for alien technology. I suspected as much about the fabric....but andromedan...damn. You must have some connections....

-Diplomatic of course. My mother sees to that. I said rather harshly.

-And you...disapprove?

-We get nothing out of it but fancy stuff. New clothes, new toys, new tech. Nothing real to matter for our souls. Only unrest, compromise, bitterness. Only material gains.

-Diplomacy keeps war away.

-You truly think that, Alessandro? He swallowed his words, so I continued. War finds us all eventually, on one side or the other of the blade. It ebbs and flows around the galaxy, pulling us in on a high tide, while we’re high and drunk with diplomatic delights. War sprouts its tail in the darkness, gathers strength in the undergrounds, only to burst our worlds open and write our stories anew, encompassing the whole world overnight, like the way spring blooms.

-Isn’t falling in love an endeavor of the same kind? Brooding in our own darkness until it covers our souls in enchantment overnight?